Tudor Caranfil, cunoscutul critic de film si realizator de emisiuni tv, a raspuns invitatiei revistei VIP de a porni o dezbatere despre valori si repere in societatea româneasca. In cazul de fata, una pe tema filmului românesc.

Ce productii românesti ati remarcat anul acesta? Mai ales ca ati fost prezent si la Festivalul de Film de la Cannes…
Daca de Cannes e vorba, atunci, din punctul meu de vedere, evenimentul a fost filmul lui Radu Muntean, Marti, dupa Craciun!

Ce credeti ca se intampla in ultima vreme cu cinematografia româna?
Noi avem o tendinta de vreo cinci-sase ani: Am “spart” festivalurile. Am impus o curiozitate, apoi un interes real al cinefililor si specialistilor spre cinematograful românesc. Problema noastra este daca ne tin puterile sa pastram, sa prelungim acest interes pentru noul val. De fapt, nu mai e val, e tzunami, cum ne-a spus la TIFF un coleg din strainatate. Important ca acest tzunami sa mai continue doi-trei anisori. Apoi vom avea de analizat noua situatie. La doresc tuturor cineastilor tineri sa realizeze productii care sa atraga atentia, sa mareasca vizibilitatea cinematografiei noastre. Daca am avea norocul sa prelungim aceasta situatie, atunci sigur ca pulsul ei ar fi mai puternic, pentru ca exista deja filme care in tara au dus 5.000-10.000 de spectatori, dar care au mers foarte bine in strainatate.

La ce filme faceti referire?
4 luni, 3 saptamani si 2 zile a facut o cariera mondiala. Moartea domnului Lazarescu a adus si el faima, la fel si A fost sau n-a fost. Au fost trei filme-eveniment si care au fost rentabile. Dupa parerea mea, al patrulea este cel al lui Radu Muntean, acest Marti, dupa Craciun, care este exceptional. Si mai este o pelicula, Eu cand vreau sa fluier, fluier, care, chiar daca nu se ridica la valoarea celor amintite mai sus, a reconfirmat calitatea productiei noastre.
Acum se spune ca cineastii nostri au deceptionat fiindca la aceasta editie nu au adus niciun premiu de la Cannes. Cel mai mare premiu a fost acela ca noi am avut in programul oficial trei lungmetraje. Si pe frontonul de la Palatul Festivalului de la Cannes, intre numele celor 22-23 de filme care au dat substanta acestui festival, trei erau românesti. Ganditi-va, numai trei regizori din 23 erau români! Este un adevarat miracol. Nu ne-au premiat, dar filmele au fost in atentia criticii, ceea ce nu se intampla acum sase-sapte ani, cand treceau neobservate. Filmele au fost cumparate de catre distribuitorii straini, au intrat in distributia internationala. Asta face cat un premiu! In trecutul apropiat aveam o cinematografie provinciala.

Exista domnul Sergiu Nicolaescu…
Lasati-l pe domnul Nicolaescu! Sergiu Nicolaescu si-a facut din plin datoria, ca cineast, in tinerete. A fost unul dintre varfurile de lance ale cinematografiei noastre. Ceea ce a si tinut sa aminteasca un critic strain, la TIFF: “Sergiu Nicolaescu a fost cineva!”. Si, intr-adevar, a fost cineva. Dar oamenii mai si imbatranesc…

Nu pare sa imbatraneasca. Anul acesta a lansat filmul Poker…
Da. Si ce vreti? Sa incep sa spun ca nu-i urez La multi ani lui Sergiu Nicolaescu, sa-l apostrofez ca e “pervers batran”, asa cum au spus unii despre el? Sa le fie rusine celor care au semnat aceste pamflete care erau adevarate atacuri la persoana si nu o dezbatere obiectiva a unui film vulnerabil ca atatea altele.

Putem pune semnul egalitatii intre valoare si premii?
Valoarea nu este data, in niciun caz, de un premiu. Acesta este rodul unei conjuncturi. Dintre cele trei filme românesti la care m-am referit mai devreme, mi-ar fi foarte greu sa spun care este cel mai bun. 4, 3, 2 – da, a luat Palme d’Or, foarte adevarat. Dar era si efectul triumfului lui Puiu cu Moartea domnului Lazarescu. Si fara filmul lui Porumboiu, miraculos de original, toti trei nu s-ar fi afirmat. Ei s-au afirmat in grup, asaltul comun a fost marea lor sansa. Vorba poetului: Trei, Doamne, si toti trei!

Putem sa spunem ca un cineast valoros devine automat si un model in societate?
Una este cetateanul si alta este artistul. Istoricii vor spune cine a fost model, biografii vor argumenta in ce masura au fost ei modele in societate. Noi ne putem, doar, bucura de ultimul lor film.

Tema unui film premiat devine un sablon pentru ceilalti cineasti?
Premiantii de care am vorbit nu se copiaza unii pe altii, nici in format, nici in expresie. Tema este importanta doar in masura in care se bucura de o inalta expresie. A iesit acum filmul unui tanar, Constantin Popescu, care se afirmase prin cateva scurtmetraje remarcabile. Dintr-o data, se arunca intr-un film de trei ore, despre rezistenta anticomunista. Tema era absolut necesara, dar cineastul a scapat filmul de sub control si filmul e neconvingator.

De ce este asa?
Fiindca acest Portret al luptatorului la tinerete e retoric, n-are relief. Criticii de varsta mea cunosc obsesia mesajului de acum 50 de ani, cand ideologii timpului exercitau presiuni tematice. Si mi-am dat seama ca un film prost facut aduce un deserviciu temei.

Ce puteti sa ne spuneti despre filmul Felicia, inainte de toate? Un film care a fost o surpriza placuta pentru critici…
Varfurile sunt aisberguri. Conteaza insa si baza lor, nivelul stachetei productiei medii. Ceea ce inainte ar fi fost un film de varf, acum a devenit medie. A crescut valoarea filmelor din mijlocul valului. Felicia la care va referiti este un fericit film mediu. Este debutul confirmat al unui regizor care fusese pana acum un binevenit scenarist, si care a promovat o actrita extraordinara.

Ce alt film românesc, exceptandu-l pe cel regizat de Radu Muntean, Marti, dupa Craciun, v-a atras atentia anul acesta?

Aurora. Mi-a retinut atentia pentru ca, odata cu acest film, Cristi Puiu m-a dezamagit. Se simte separarea lui de Razvan Dumitrescu. Cristi este un scenarist foarte bun, el scrie foarte bine, dar pus in situatia in care trebuie sa faca totul, esueaza.

Anca Lapusneanu