Ani in sir, antrenorii lotului national de gimnastica au avertizat asupra pericolului regresului total, insa rarele medalii cucerite de sportivele noastre au avut efectul unei betii cu apa rece. România s-a intors de la CM de la Tokyo, pentru intiia oara in ultimii 30 de ani, fara nicio medalie, fapt care l-a determinat pe antrenorul Octavian Belu sa taie in carne vie.

Domnule Belu, se tot vorbeste despre aceasta contraperformanta istorica. In opinia dvs., care sint cauzele care au condus la esec?
Contextul este asemanator aceluia de la Mondialele de la Moscova, din 1981, desi acea echipa era mai titrata. Fetele devenisera campioane mondiale in 1979 si vicecampioane olimpice, in 1980. Totusi, circumstantele sint diferite, iar din punctul de vedere al concurentei, lucrurile sint mai complicate in zilele noastre. Consider ca rezultatele slabe erau previzibile, pentru ca n-am mai cucerit un titlu mondial pe echipe din anul 2001, de la Gent. Apoi, dupa aurul olimpic dobindit la Atena, echipa s-a „subtiat”. Nu este vorba de lipsa de efectiv, ci de valoare. Este adevarat ca la JO de la Beijing am cistigat bronzul pe echipe, dar in ultimii ani ne-am invirtit doar in zona locurilor 3-4. Au existat putine rezultate individuale, precum aurul Sandrei Izbasa in concursul de la sol de la Beijing si cel cucerit de Ana Porgras la birna, la CM de la Rotterdam…

Mai putem da vina pe conditiile precare de pregatire?
In niciun caz. Nu mai e vorba de probleme legate de infrastructura sau de finantare. Daca ar fi vazut altii cum stau fetele noastre pe malul Snagovului si ce conditii au, s-ar fi mirat… Spre deosebire de felul in care se desfasurau ostilitatile in alte vremuri, gimnastele beneficiaza acum de indemnizatie si de bursa olimpica. In schimb, constatam carente tehnice si deficit de potential fizic. Nu vreau sa intru in amanunte de ordin genetic, dar caracteristicile pe care le admiram, de exemplu, la gimnastele din SUA – aplomb, tupeu, forta – nu se dezvolta intr-un an, doi. Aceste calitati tin de educatia sportivilor, care incepe la virsta de sase ani, de ambientul social si de dezvoltarea unor trasaturi caracteriale. Fetele noastre parca se sperie de concurs, au credinta ca orice esec se bazeaza pe ghinion, sint apasate de angoase si au nelinisti izvorite tocmai din carentele la care ma refeream anterior.

Care sunt solutiile?
Practic, vorbim despre disponibilitatea scazuta la efort a unor copii, care se comporta ca si cind ar fi prinsi intr-un joc in care i-au adus parintii si in care nu pun niciun pic de suflet. Nu stiu sa-si domine emotiile si probabil ca singura solutie ar fi accelerarea maturizarii si o individualizare dusa pina la culme, care ar elimina frustrarea profesionala pe care o constatam acum.

“Riscam sa ramanem fara lot”
Dvs. ce va reprosati?
Cred ca s-ar fi putut corecta mai multe deficiente daca noi, antrenorii, am fi fost mai curajosi si mai indrazneti. Numai ca, uneori, ne-am aflat pe marginea prapastiei si riscam sa ramanem fara lot, daca apelam la solutii extreme. Este inadmisibil pentru niste fete de 16-17 ani sa revina Catalina Ponor, la 24 de ani, si dupa numai sapte sau opt luni de pregatire sa primeasca notele cele mai mari la un Campionat Mondial! Performanta presupune depasirea unor limite si din acest motiv nici eu nu stau linistit. Poate ca trebuia sa gasesc un program special prin care sa le pot motiva, deoarece lumea si viata se schimba din mers. Sigur ca exista nume mari ale gimnasticii care pot servi drept exemple sportivelor noastre – si ma gandesc la Oksana Susovitina, care la 36 de ani concureaza cu succes, sau la Svetlana Horkina, un alt exemplu de talent combinat cu ambitie. Dar aici lucrurile tin de structura interioara a fiecaruia dintre noi. Nu vreau sa creez imaginea ca generatia actuala de la lotul national este “altfel” decat cele de pana acum, care au scris istorie. Dar, cei slabi se incadreaza in doua categorii: cei care nu vor si cei care nu pot. Deocamdata, noi am picat la mijloc…
Mai avem sperante pentru medalii la JO de la Londra?Pana acum, am mai reusit sa facem miracole, intr-un an-doi, insa lucrurile s-au degradat in timp. Teama de concurs a devenit o bariera in fata performantei si rareori am izbutit sa formam o echipa competitiva. Practic, problema noastra e ca nu stim sa ne vindem marfa. In continuare, am incredere in aceste gimnaste, dar e cazul ca, la varsta de 18 ani, sa-si ia soarta in propriile miini. Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista!…

Se vorbeste foarte mult despre persistenta greselilor la paralele…
Aceasta discutie a existat mereu, datorita faptului ca paralelele reprezinta un aparat foarte tehnic. Din pacate, problema nu poate fi rezolvata la lotul olimpic, ci la juniori, cand sportivele au virste de sase-sapte ani. Antrenamentele se desfasoara metodic, cu rabdare, exactitate si corectitudine. Intotdeauna am fost deficitari la acest capitol, insa pe vremuri gimnastele noastre lucrau atat de bine la celelalte aparate, incat diferenta se compensa, la nivel de punctaj. Ne-am bazat pe aceeasi „reteta” inclusiv la Sydney, unde am cucerit ultimul titlu olimpic pe echipe.

Cand exemplul vine din… Vietnam
Dincolo de problemele tehnice, exista carente la nivel de infrastructura?
In primul rand, trebuie sa constatam ca s-a inchis un ciclu de 30 de ani… Si pe vremea aceea, dupa CM de la Moscova, eu activam in gimnastica si constatam probleme similare. Dar daca atunci ne-am fi speriat asa cum o facem acum, n-am mai avut acele rezultate ulterioare superbe, care ne-au umplut inimile de bucurie! N-ar mai fi existat Lavinia Milosovici, Gina Gogean, Simona Aminar sau Andreea Raducan… Dincolo de infrastructura se face simtita lipsa specialistilor. Ma uitam acum la echipa SUA si observam ca trei dintre antrenori sunt romani… Numai ca americanii au in spate un intreg angrenaj. Si nu este vorba despre ei, pentru ca am constatat cu uimire, la Tokyo, cum o sportiva din Vietnam s-a batut pentru medalii. Repet, din Vietnam! Ce traditie are aceasta tara in lumea gimnasticii?… In strainatate, parintii platesc pentru ca odraslele lor sa faca performanta, iar ulterior stiu sa-si amortizeze cheltuielile prin gestionarea medaliilor castigate. La noi, nu stiu in cate sute de ani s-ar putea construi un club privat de gimnastica… Din acest motiv, cred ca, dincolo de infrastructura, pe noi ne macina problema antrenorilor. Aici trebuie sa investim!

Este un context general in sportul romanesc?
Se pare ca da, din moment ce, in anul 2011, nu ne putem mandri decat cu o singura medalie de aur la sporturile de echipa, cea obtinuta de scrimere. Dar, in primul rand, trebuie sa dispara din vocabularul nostru cuvantul „daca”. Tot aud comentarii de tipul „Daca Dragulescu nu era accidentat, nu stiu ce performanta ar fi izbutit”. Nu exista scuze. O alta greseala este coborarea discutiei la nivel global, la problema sportului de masa in particular si la problemele tinerilor, in general. Ca o scuza – generic pentru contraperformanta – mi s-a oferit exemplul rezultatelor dezastruoase de la bacalaureat. Este complet incorect, pentru ca mereu au existat si vor mai fi copii mai slab pregatiti, insa atunci cand vorbim despre aspiratiile la medalii, asemenea obiective presupun existenta unei elite. Chiar daca avem un procent dezastruos la bacalaureat, ne bucuram ca exista si elevi olimpici la matematica sau la fizica… Si, ca sa conchid, referindu-ma la gimnastica si la toate sporturile pe echipe, in orice competitie care presupune desfasurarea unor activitati comune, toti trebuie sa participe cu aceeasi determinare.